In memoria mamei mele

What if…

   Cum ar fi ca, avand 23 de ani, mama ta 59, sa o stii  perfect sanatoasa, dar cea mai pisaloaga fiinta din lume? Si sa o urasti pentru asta. Nu stiu daca sa o urasti, poate ca ura e un cuvant prea puternic, dar sa nu suporti lucrul asta la ea.

   Cum ar fi ca, la un moment dat , sa afli ca a facut un accident vascular cerebral? In momentul acela uiti de tot. De pisalaogeala, de nervi, de suparare, de serviciu, de relatia ta amoroasa, de prieteni, de bani, de probleme.Uiti de tot si incepi sa tremuri intrebandu-te “De ce oare s-a intamplat asta? De ce tocmai ei? Oare o sa se faca bine?”. Eu asa m-am simtit. Am trait cu speranta ca se va face bine si ca va fi ok. Ca va trece peste sechele si se va insanatosi, ca voi zambi si voi rade cand ma va fute la cap din nou.

   Dar nenorocirea a continuat. Un nou accident vascular cerebral. Cu repercusiuni mai grave. Paralizie partiala, centru al gandirii afectat, sistemul limbic afectat… Dar a supravietuit. Si da, a continuat sa ma frece la cap si sa ma calce pe icre constant, cum avea prostul obicei. Dar am zambit. Si am ras cu ea. Si i-am spus ca o iubesc de mai multe ori,cred, decat i-am spus in toata viata.

    A mai trecut o perioada. Totul parea mai bine. Dar starea ei de sanatate s-a inrautatit, cu toate ca dadea semen de imbunatatire.Ciudat…( anomalies bug me … ). A facut un al treilea AVC, i-a cedat un rinichi, i-a cedat mezenterul, splina si a facut multiple metastaze hepatice. A stat o perioada in spital, starea ei osciland in tot acest timp. Cand era mai bine, cand se inrautatea. Intr-un final, a intrat in coma neurologica.

   In dimineata urmatoare, fratele si cu sora mea au adus-o acasa cu masina. Slabise ingrozitor. Ea, care in mod normal avea aproape 70 de kilograme, acum avea circa 45. Stinghie. Mai slaba ca mine, daca se poate. Si eu sunt slab ca dracu’. Avea cornea galbena, semn al cedarii hepatice si horcaia, semn ca ii era sfarsitul aproape. Am luat-o in brate, eu si cu Dan si am dus-o in casa, in camera ei. Cat timp am purtat-o pe brate, era relativ destul de agitata. Dar, deindata ce am dus-o in casa, s-a mai linistit. Sora-mea i-a spus,cu ochii inlacrimati: “Esti in patul tau,mami.” Am simtit cum calmul o cuprinde.

   Am urmarit-o cum se manifesta. Respira asemenea unui om foarte obosit care doarme, cu sforaitul de rigoare . Parca o asteptam ca din moment in moment sa  se trezeasca , sa roteasca ochii-i  albastri in jurul ei si sa intrebe: “Da’ ce e cu atata lume in casa?”  Una dintre traditii spune ca membrii familiei sa stea pe rand la capataiul muribundului, sa ii vorbeasca si, daca vreodata i-au gresit cu ceva sa ii ceara iertare. Sa ii vorbeasca din inima. Cand am auzit asta, am ramas stramb. De cand si pana unde asta? Eram confuz… intre a ma pufni un ras isteric, care nu era al meu,  a izbucni in plans, a o lua la fuga si a ma duce in casa, spre a da ascultare tatalui meu. Am tras aer adanc in piept, mi-am inabusit lacrimile si am ales ultima varianta. In casa erau doua femei, apropiate ale mamei. Le-am rugat daca pot sa ma lase putin singur cu mama. Abia am putut vorbi. Am rugat-o insa, cu puterea gandului, sa ma ierte pentru toate supararile provocate vreodata. Am tinut-o strans de mana in tot acest timp, lacrimi siroindu-mi pe obraji. Din gura mea nu au iesit decat: “Iarta-ma,mami…Te iubesc!” La iesirea din casa am observat ca din ochi ii dadusera lacrimi…

   Din cand in cand, ma duceam sa vad ce face. Aceeasi stare. Acelasi somn aparent, cu acelasi sforait si acelasi dat din piciorul stang…Pe seara, preotul, insotit de dascal, a venit sa ii citeasca. Eram acolo cu ei,cu tata si trei femei, printre care si o matusa. M-am inchinat. M-am rugat alaturi de ei. Spre finalul ceremoniei,  popa i-a pus patrafirul in cap. Din nou a lacrimat. Iar in timpul asta, am aviut o serie de flash-back-uri. Parca o parte din viata mi se derula in fata ochilor. Am vorbit doua minute cu parintele,  dupa care m-a sunat sora-mea, Alina. Am venit apoi la laptop si am scris asta…

   Stau acum si ma gandesc…Oare care durere e mai mare? Sa ti se spuna “Am facut tot ce a fost omeneste posibil pentru ea”, sa iti porti mama pe brate pentru a o aseza pe patul de moarte, sa ii stai la capatai inainte si dup ace si-a dat ultima suflare sau sa ii cari cosciugul?

   Si a venit si momentul cand a trebuit sa imi iau adio…In linii mari, a plouat toata ziua. In ritm ascendant ca intensitate. Noaptea intreaga au curs picuri de ploaie. Cerul a varsat lacrimi. Impreuna cu noi. Am iubit-o, dar Dumnezeu a iubit-o mai mult…

[ I’ve cried my tears,

 Buried my dead

Life is worth living

I’m not done here yet. ]