Există idei în mintea mea care, uneori, capătă aspect antagonic, cum ar fi conceptul de indiferenţă cu cel de nepăsare, sau cel al sensibilităţii cu cel al tăriei, al durităţii. Am stat de multe ori să mă întreb: cum e mai bine să fiu, cum e mai bine să procedez, să mă exprim? Şi nu, nici până la momentul actual nu am reuşit să îmi ofer un răspuns... Heh, poate că nici eu nu mă cunosc atât de bine pe cât cred sau pretind. Interesant... La fel de interesant ca una din dilemele pe care le am pe această temă, a contrastelor. Pe de o parte, am auzit că cei puternici spun întotdeauna ce simt, pentru că , sunt atât sinceri cu sine înşişi, cât şi cu cei din jur. Pentru că să spui adevărul necesită tărie în spirit şi caracter. Pentru că dacă nu eşti sincer cu propria-ţi persoană, există riscul de a nu fi sincer cu nimeni. Pe de altă parte, am auzit că dacă spui ce simt eşti luat de fraier, că eşti privit ca fiind slab, moale. Că toţi vor încerca să profite de tine şi vor încerca să te exploateze în fel şi chip. Şi astfel, ca să eviţi această situaţie, trebuie să ţii tot timpul garda sus, să pari indiferent, cu riscul de a şi deveni aşa, mai mult sau mai puţin în totalitate. Să risc să devin indiferent sau să mă menţin pe această linie a sincerităţii? Am fost pus în postura indiferenţei o vreme bună. Nu mi-a priit. Nu sunt eu ăla, cel puţin nu cu cei pe care îi iubesc. Cum trebuie,deci, procedat...? Ce e de făcut...?
A trecut ceva vreme bună de când nu am mai postat nimic. Probabil din cauză că nu mi-am mai făcut timp pentru scris, am fost prea leneş sau m-am regăsit cu mult mai mult în muzică... Nu stau acum să dezbat subiectul, e timp destul şi pentru asta altă dată.
Lucrul, sau, mai bine zis, persoana despre care vreau să scriu aici este fiinţa cea mai specială din viaţa mea, este cea care de ceva vreme bună reuşeşte să mă pondereze, să mă facă uman, fiinţa care m-a salvat de mine însumi. Se numeşte Alexandra Steliana şi este un înger între femei, în ciuda apucăturilor şi purtărilor diabolice, după cum ar spune unii. They can all go fuck themselves. Nimeni nu o cunoaşte aşa cum o cunosc eu, respectiv nimeni nu mă cunoaşte aşa cum mă cunoaşte ea. Suntem asemănători în multe privinţe şi diferiţi,probabil, în tot cam atâtea. Dar un lucru avem în comun cu 100% compatibilitate: ne iubim nebuneşte! Indiferent de nuanţa clipelor prin care trecem, bune sau rele, ferice sau triste, suntem acolo mereu unul pentru celălalt şi asta nu o să se schimbe vreodată. De ce?! Răspunsul este unul deosebit de simplu: nu am mai iubit niciodată cum iubesc acum. Niciodată sentimentele nu au fost atât de puternice, trăirile atât de intense, deciziile de a merge până la capătul Pământului pentru dragoste nu au fost nicicând atât de veridice.
Nu suntem încă obişnuiţi unul cu celălalt, având în vedere că suntem încă mici, avem aproape 5 luni împreună. Ea era obişnuită să se descurce singură, să nu fie nimeni acolo pentru ea, până am apărut eu şi i-am dat toate planurile peste cap. Şi, că veni vorba de planuri, de ceva ani buni renunţasem să îmi mai fac, pentru că , indiferent de caz, îmi erau date peste cap...până ai apărut tu. Tu mi-ai redat puterea să visez când nu mai credeam în reverii, m-ai ridicat din genunchi, m-ai şters de praf, mi-ai zâmbit , m-ai sărutat cu buzele-ţi moi şi m-ai făcut să înţeleg că lângă tine sunt mai bun, mai puternic, mai iubitor, mai om. Zice-se că e normal pentru o fată / femeie să îşi facă planuri (cine a spus asta e clar că nu te cunoştea pe tine :D ), dar când un băiat / bărbat îşi face planuri, atunci e serios. Şi da, am o grămadă de planuri pentru mine, pentru tine, pentru noi. Şi nu am să mă odihnesc până când nu vor fi toate realizate. Nu am cuvinte prin care să îmi pot exprima atât iubirea ce ţi-o port( cu toate că încerc prin muzică, sper eu ,şi reuşesc) , cât şi mulţumirile ce ţi le datorez. Şi da, îţi mulţumesc pentru că:
- mă asculţi fără să mă judeci vreodată
- mă iubeşti chiar dacă uneori o dau în bară la modul cel mai grav (ştiu că sunt bleg câteodată, dar niciodată cu rele intenţii)
- mă laşi să mă joc în părul tău (ador să fac asta)
- mă suporţi chiar şi când nu ai chef de dulcegăriile mele
- eşti cea mai frumoasă, iubitoare şi puternică femeie pe care o cunosc...cu alte cuvinte, pentru că eşti tu, regina mea, leoaica din savană, stăpâna tronului şi a inimii mele.
Am atâtea lucruri pentru care aş putea să îţi mulţumesc, dar ideile vin şi pleacă. Ceea ce e de reţinut este că îţi spun mereu ce simt şi nu simt nevoia să mă ascund de tine. În faţa ta nu mă simt slab, chiar dacă las garda jos. Sunt mereu puternic, acelaşi leu al aceleiaşi leoaice.
Iar nopţile noastre de amor...Doamne sfinte!!! În afara faptului că simt că mor şi că ajung în Rai, pe de o parte pentru că am un înger cu trup de zeiţă lângă mine şi un chip luminos în faţa cărei frumuseţi până şi Afrodita ar păli, simt totul. 100%. Sentimente, senzaţii trupeşti, suflete legate, iubire necondiţionată...TE ADOR!
Şi mi-ai vorbit astăzi de cum ar fi dacă ne-am despărţi. Nu îmi mai vorbi de asta,te implor. Este un gând care mă face să agonizez. Am trecut amândoi prin prea multe, am luptat prea mult ca să fim noi şi nu cred că dacă nu am renunţat până acum, o vom face la un moment dat. Eu ştiu sigur un lucru: nu te voi părăsi niciodată pentru că iubirea ce ţi-o port e cel mai pur sentiment de care am fost vreodată capabil în anii mei de viaţă de până acum. Ce am scris aici sunt doar cuvinte, ai putea crede, dar sunt ,mai degrabă frânturi din sufletul meu. TE IUBESC şi o voi face pentru totdeauna. Eşti a mea şi sunt al tău...
P.S. : Era să uit. Ca şi răspuns îţi spun că lângă tine aş putea iubi până şi ziua de 10 iunie...
