Există idei în mintea mea care, uneori, capătă aspect antagonic, cum ar fi conceptul de indiferenţă cu cel de nepăsare, sau cel al sensibilităţii cu cel al tăriei, al durităţii. Am stat de multe ori să mă întreb: cum e mai bine să fiu, cum e mai bine să procedez, să mă exprim? Şi nu, nici până la momentul actual nu am reuşit să îmi ofer un răspuns... Heh, poate că nici eu nu mă cunosc atât de bine pe cât cred sau pretind. Interesant... La fel de interesant ca una din dilemele pe care le am pe această temă, a contrastelor. Pe de o parte, am auzit că cei puternici spun întotdeauna ce simt, pentru că , sunt atât sinceri cu sine înşişi, cât şi cu cei din jur. Pentru că să spui adevărul necesită tărie în spirit şi caracter. Pentru că dacă nu eşti sincer cu propria-ţi persoană, există riscul de a nu fi sincer cu nimeni. Pe de altă parte, am auzit că dacă spui ce simt eşti luat de fraier, că eşti privit ca fiind slab, moale. Că toţi vor încerca să profite de tine şi vor încerca să te exploateze în fel şi chip. Şi astfel, ca să eviţi această situaţie, trebuie să ţii tot timpul garda sus, să pari indiferent, cu riscul de a şi deveni aşa, mai mult sau mai puţin în totalitate. Să risc să devin indiferent sau să mă menţin pe această linie a sincerităţii? Am fost pus în postura indiferenţei o vreme bună. Nu mi-a priit. Nu sunt eu ăla, cel puţin nu cu cei pe care îi iubesc. Cum trebuie,deci, procedat...? Ce e de făcut...?
A trecut ceva vreme bună de când nu am mai postat nimic. Probabil din cauză că nu mi-am mai făcut timp pentru scris, am fost prea leneş sau m-am regăsit cu mult mai mult în muzică... Nu stau acum să dezbat subiectul, e timp destul şi pentru asta altă dată.
Lucrul, sau, mai bine zis, persoana despre care vreau să scriu aici este fiinţa cea mai specială din viaţa mea, este cea care de ceva vreme bună reuşeşte să mă pondereze, să mă facă uman, fiinţa care m-a salvat de mine însumi. Se numeşte Alexandra Steliana şi este un înger între femei, în ciuda apucăturilor şi purtărilor diabolice, după cum ar spune unii. They can all go fuck themselves. Nimeni nu o cunoaşte aşa cum o cunosc eu, respectiv nimeni nu mă cunoaşte aşa cum mă cunoaşte ea. Suntem asemănători în multe privinţe şi diferiţi,probabil, în tot cam atâtea. Dar un lucru avem în comun cu 100% compatibilitate: ne iubim nebuneşte! Indiferent de nuanţa clipelor prin care trecem, bune sau rele, ferice sau triste, suntem acolo mereu unul pentru celălalt şi asta nu o să se schimbe vreodată. De ce?! Răspunsul este unul deosebit de simplu: nu am mai iubit niciodată cum iubesc acum. Niciodată sentimentele nu au fost atât de puternice, trăirile atât de intense, deciziile de a merge până la capătul Pământului pentru dragoste nu au fost nicicând atât de veridice.
Nu suntem încă obişnuiţi unul cu celălalt, având în vedere că suntem încă mici, avem aproape 5 luni împreună. Ea era obişnuită să se descurce singură, să nu fie nimeni acolo pentru ea, până am apărut eu şi i-am dat toate planurile peste cap. Şi, că veni vorba de planuri, de ceva ani buni renunţasem să îmi mai fac, pentru că , indiferent de caz, îmi erau date peste cap...până ai apărut tu. Tu mi-ai redat puterea să visez când nu mai credeam în reverii, m-ai ridicat din genunchi, m-ai şters de praf, mi-ai zâmbit , m-ai sărutat cu buzele-ţi moi şi m-ai făcut să înţeleg că lângă tine sunt mai bun, mai puternic, mai iubitor, mai om. Zice-se că e normal pentru o fată / femeie să îşi facă planuri (cine a spus asta e clar că nu te cunoştea pe tine :D ), dar când un băiat / bărbat îşi face planuri, atunci e serios. Şi da, am o grămadă de planuri pentru mine, pentru tine, pentru noi. Şi nu am să mă odihnesc până când nu vor fi toate realizate. Nu am cuvinte prin care să îmi pot exprima atât iubirea ce ţi-o port( cu toate că încerc prin muzică, sper eu ,şi reuşesc) , cât şi mulţumirile ce ţi le datorez. Şi da, îţi mulţumesc pentru că:
- mă asculţi fără să mă judeci vreodată
- mă iubeşti chiar dacă uneori o dau în bară la modul cel mai grav (ştiu că sunt bleg câteodată, dar niciodată cu rele intenţii)
- mă laşi să mă joc în părul tău (ador să fac asta)
- mă suporţi chiar şi când nu ai chef de dulcegăriile mele
- eşti cea mai frumoasă, iubitoare şi puternică femeie pe care o cunosc...cu alte cuvinte, pentru că eşti tu, regina mea, leoaica din savană, stăpâna tronului şi a inimii mele.
Am atâtea lucruri pentru care aş putea să îţi mulţumesc, dar ideile vin şi pleacă. Ceea ce e de reţinut este că îţi spun mereu ce simt şi nu simt nevoia să mă ascund de tine. În faţa ta nu mă simt slab, chiar dacă las garda jos. Sunt mereu puternic, acelaşi leu al aceleiaşi leoaice.
Iar nopţile noastre de amor...Doamne sfinte!!! În afara faptului că simt că mor şi că ajung în Rai, pe de o parte pentru că am un înger cu trup de zeiţă lângă mine şi un chip luminos în faţa cărei frumuseţi până şi Afrodita ar păli, simt totul. 100%. Sentimente, senzaţii trupeşti, suflete legate, iubire necondiţionată...TE ADOR!
Şi mi-ai vorbit astăzi de cum ar fi dacă ne-am despărţi. Nu îmi mai vorbi de asta,te implor. Este un gând care mă face să agonizez. Am trecut amândoi prin prea multe, am luptat prea mult ca să fim noi şi nu cred că dacă nu am renunţat până acum, o vom face la un moment dat. Eu ştiu sigur un lucru: nu te voi părăsi niciodată pentru că iubirea ce ţi-o port e cel mai pur sentiment de care am fost vreodată capabil în anii mei de viaţă de până acum. Ce am scris aici sunt doar cuvinte, ai putea crede, dar sunt ,mai degrabă frânturi din sufletul meu. TE IUBESC şi o voi face pentru totdeauna. Eşti a mea şi sunt al tău...
P.S. : Era să uit. Ca şi răspuns îţi spun că lângă tine aş putea iubi până şi ziua de 10 iunie...
Hai jigneste-ma-nc-o data, la infinit
Spune-mi din nou,te rog, ca te-am dezamagit
Nu vreau sa fiu acela care iti spune si de asta data
Ca cel far' de pacat tre' sa arunce prima piatra.
Candva am fost si eu un om, am avut sentimente
Pana ca ele sa-mi fie strivite brutal sub ghete
Mi s-a spus "te iubesc", "am incredere in tine"
Acum am ajuns sa planga sufletul in mine.
Am ajuns sa fiu sumbru, sa am numai pase triste,
Am ajuns sa nu mai cred, sa nu mai posed vise.
Am ajuns sa fiu asa, sa-ncaruntesc de timpuriu
Am ajuns sa inteleg ca pentru mine-i prea tarziu...
Ora 09:30. M-am trezit.Cu zambetul pe fata. Suspect, mai ales ca nu mi s-a mai intamplat de o vreme buna sa fac asta, si, ca sa vezi (!), cand am inceput sa fac asta din nou, tot tu erai cauza. Servesc o cafea cu tata, stand de vorba tacit, schimband priviri, prin perdeaua fumului tigarii lui. Simtirile incep sa prinda contur, sangele incepe sa alerge mai alert prin vene si artere, gandirea incepe sa iasa din ceata odihnei de peste noapte.
Este deja ora 11:00. Incep sa ma gandesc si mai mult la tine, realizand totodata cum te metamorfozezi pentru mine, de la visul frumos de peste noapte, la zambetul care imi insenineaza fata dis-de-dimineata, la introspectia din cursul zilei. In fata ochilor imi apare parca zambetul tau frumos, ma privesc ochii tai caprui, parca fermecandu-ma cu stralucirea lor, si parul tau matasos in unduiri lenese. In minte imi vine o melodie. Pornesc laptopul si ma delectez cu fiecare nota a ei. Gandul la tine nu ma paraseste niciodata. Ma simt atins de brate fantomatice si ma simt sarutat de buze moi. Am tot felul de flash-backuri. Si tot acest cocktail de senzatii, deimpreuna cu sentimentele ce ti le port si mi le porti, ma fac sa simt ca traiesc...
...cateodata simt ca au intrat zilele-n sac si ca nu imi mai vad capul de treburi, cu toate ca nu am nimic deosebit de facut. Alteori, timpul se scurge atat de lent, de parca si el este afectat de canicula acestei veri. Ceea ce stiu sigur referitor la timp este ca amandoi suntem condamnati a suporta consecintele scurgerii lui. Mereu cand suntem impreuna, am impresia ca e nemilos cu noi, ca parca ni se impotriveste. Cand nu ne vedem zile bune, fluviul temporal incetineste. Zilele nu mai sunt zile. Sunt ani nesfarsiti de tortura, condamnat la a nu-ti fi aproape. Sunt niste drame care evolueaza treptat in tragedii. Urasc ca trebuie sa trec prin asta, la dracu'...
Daca maine nu ar exista, nu este loc pe intreg pamantul unde as vrea sa fiu, afara de alaturi de tine.Nu te-as lasa singura niciodata. As aduna toata ura, toate resentimentele si toate emotiile negative pe care le-am resimtit vreodata si le-as strange intr-o lacrima, pe care as varsa-o pentru tine. Te-as ierta pentru tot ce mi-ai gresit vreodata si ti-as aduce aminte inca o data ca eu cred ca ai sa fii o mama extraordinara. Ca as vrea sa fii mama copiilor mei. Ca toate gandurile mele imi soptesc ca tu esti aleasa mea. Ca mereu imi vine sa urlu "TE IUBESC!". Ti-as promite ca totul o sa fie bine, fara sa iti ofer garantii. As regreta tot ce am facut sau am spus ca sa te raneasca. Ti-as cere iertare pentru tot. Si ti-as spune "TE ADOR. FII A MEA!"
Cum ar fi ca, avand 23 de ani, mama ta 59, sa o stii perfect sanatoasa, dar cea mai pisaloaga fiinta din lume? Si sa o urasti pentru asta. Nu stiu daca sa o urasti, poate ca ura e un cuvant prea puternic, dar sa nu suporti lucrul asta la ea.
Cum ar fi ca, la un moment dat , sa afli ca a facut un accident vascular cerebral? In momentul acela uiti de tot. De pisalaogeala, de nervi, de suparare, de serviciu, de relatia ta amoroasa, de prieteni, de bani, de probleme.Uiti de tot si incepi sa tremuri intrebandu-te “De ce oare s-a intamplat asta? De ce tocmai ei? Oare o sa se faca bine?”. Eu asa m-am simtit. Am trait cu speranta ca se va face bine si ca va fi ok. Ca va trece peste sechele si se va insanatosi, ca voi zambi si voi rade cand ma va fute la cap din nou.
Dar nenorocirea a continuat. Un nou accident vascular cerebral. Cu repercusiuni mai grave. Paralizie partiala, centru al gandirii afectat, sistemul limbic afectat… Dar a supravietuit. Si da, a continuat sa ma frece la cap si sa ma calce pe icre constant, cum avea prostul obicei. Dar am zambit. Si am ras cu ea. Si i-am spus ca o iubesc de mai multe ori,cred, decat i-am spus in toata viata.
A mai trecut o perioada. Totul parea mai bine. Dar starea ei de sanatate s-a inrautatit, cu toate ca dadea semen de imbunatatire.Ciudat…( anomalies bug me … ). A facut un al treilea AVC, i-a cedat un rinichi, i-a cedat mezenterul, splina si a facut multiple metastaze hepatice. A stat o perioada in spital, starea ei osciland in tot acest timp. Cand era mai bine, cand se inrautatea. Intr-un final, a intrat in coma neurologica.
In dimineata urmatoare, fratele si cu sora mea au adus-o acasa cu masina. Slabise ingrozitor. Ea, care in mod normal avea aproape 70 de kilograme, acum avea circa 45. Stinghie. Mai slaba ca mine, daca se poate. Si eu sunt slab ca dracu’. Avea cornea galbena, semn al cedarii hepatice si horcaia, semn ca ii era sfarsitul aproape. Am luat-o in brate, eu si cu Dan si am dus-o in casa, in camera ei. Cat timp am purtat-o pe brate, era relativ destul de agitata. Dar, deindata ce am dus-o in casa, s-a mai linistit. Sora-mea i-a spus,cu ochii inlacrimati: “Esti in patul tau,mami.” Am simtit cum calmul o cuprinde.
Am urmarit-o cum se manifesta. Respira asemenea unui om foarte obosit care doarme, cu sforaitul de rigoare . Parca o asteptam ca din moment in moment sase trezeasca , sa roteasca ochii-ialbastri in jurul ei si sa intrebe: “Da’ ce e cu atata lume in casa?” Una dintre traditii spune ca membrii familiei sa stea pe rand la capataiul muribundului, sa ii vorbeasca si, daca vreodata i-au gresit cu ceva sa ii ceara iertare. Sa ii vorbeasca din inima. Cand am auzit asta, am ramas stramb. De cand si pana unde asta? Eram confuz… intre a ma pufni un ras isteric, care nu era al meu,a izbucni in plans, a o lua la fuga si a ma duce in casa, spre a da ascultare tatalui meu. Am tras aer adanc in piept, mi-am inabusit lacrimile si am ales ultima varianta. In casa erau doua femei, apropiate ale mamei. Le-am rugat daca pot sa ma lase putin singur cu mama. Abia am putut vorbi. Am rugat-o insa, cu puterea gandului, sa ma ierte pentru toate supararile provocate vreodata. Am tinut-o strans de mana in tot acest timp, lacrimi siroindu-mi pe obraji. Din gura mea nu au iesit decat: “Iarta-ma,mami…Te iubesc!” La iesirea din casa am observat ca din ochi ii dadusera lacrimi…
Din cand in cand, ma duceam sa vad ce face. Aceeasi stare. Acelasi somn aparent, cu acelasi sforait si acelasi dat din piciorul stang…Pe seara, preotul, insotit de dascal, a venit sa ii citeasca. Eram acolo cu ei,cu tata si trei femei, printre care si o matusa. M-am inchinat. M-am rugat alaturi de ei. Spre finalul ceremoniei, popa i-a pus patrafirul in cap. Din nou a lacrimat. Iar in timpul asta, am aviut o serie de flash-back-uri. Parca o parte din viata mi se derula in fata ochilor. Am vorbit doua minute cu parintele, dupa care m-a sunat sora-mea, Alina. Am venit apoi la laptop si am scris asta…
Stau acum si ma gandesc…Oare care durere e mai mare? Sa ti se spuna “Am facut tot ce a fost omeneste posibil pentru ea”, sa iti porti mama pe brate pentru a o aseza pe patul de moarte, sa ii stai la capatai inainte si dup ace si-a dat ultima suflare sau sa ii cari cosciugul?
Si a venit si momentul cand a trebuit sa imi iau adio…In linii mari, a plouat toata ziua. In ritm ascendant ca intensitate. Noaptea intreaga au curs picuri de ploaie. Cerul a varsat lacrimi. Impreuna cu noi. Am iubit-o, dar Dumnezeu a iubit-o mai mult…
